Înainte să-i pună ştreangul de gât părea mai demn ca Ceauşescu. Nu ştiu dacă era neapărat împăcat cu soarta, însă asculta cu atenţie ceea ce-i spunea gâdele.
Da’ chiar: oare ce-i spunea gâdele? Cum să (nu) respire mai bine pentru ca totul să se termine mai rapid? Îl îmbărbăta? Îi povestea despre cum vor urla de bucurie irakienii fanatici? Sau cei doi jucau Spânzurătoarea iar Saddam îşi epuizase ultimele litere fără să realizeze că “word”-ul ce trebuia completat era banal: P_ _ _ _ _ _ _ _ U.
Purgatoriu.
Am avut o strângere de inimă. Sigur, ticălosul o merita, însă în tabloul spânzurării lui Saddam ceva nu se pupă cu tabloul secolului 21. Ceva e rânced şi încă încerc să definesc ce anume.
PS: …uite şi momentul. Noroc cu telefoanele mobile. Oricum, fascinaţia ororii depăşeşte graniţele timpului.
Vida Guerra a fost “descoperită” de FHM US şi a devenit celebră datorită fundului ei, care a isterizat rapid America. E posibil ca în curând să o vezi şi într-un pictorial în ediţia românească a revistei. Până atunci, delectează-te cu acest Making Of…
Îmi amintesc că pusesem Queen (I want to break free) şi dădusem cas-ul la maxim. Se-auzea pe toată strada, în timp ce Dinescu urla la TV că suntem liberi. Dar nu despre asta e vorba. E vorba despre filmul lui Mitulescu. Încă unul în care e vorba despre regim? Cam aşa ai putea gândi despre el înainte să-i dai play. Cam aşa gândeşti în primele 3 minute. După care realizezi că teleportarea care ţi se propune e mai rapidă ca în orice episod de Startrek. Engage… şi eşti acolo: fiecare detaliu îţi trece prin amintire, stors de cele mai negre/plăcute/lacrimogene/frustrante sentimente despre atunci. Atmosfera e gri şi apăsată. Apăsată, nu apăsătoare. Oamenii vor să treacă Dunărea ca să scape, vecinii securişti fac presiuni până şi asupra legăturilor amoroase, profesorii se simt datori să ridice “norma” la rang de zeiţă , lumina se stinge (nimic special aici), sexul e o noţiune cam vagă iar Ceauşescu e în mod logic răpus de praştia unui puşti care gândeşte de parcă şi-ar proiecta viitorul într-o lumină mai caldă. Aici se sfârşeşte o lume pentru a lăsa locul alteia, ce va fi fost prea romantică şi prea prost înţeleasă. E unul dintre cele mai bune filme româneşti. Nu-ţi dă senzaţia de genialitate regizorală sau a scenariului dar îl simţi imediat aproape. Aproape de ceea ce ai fost, cândva.
PS: Dorotheea Petre face un rol memorabil. Nu-mi dau însă seama dacă pentru că e o (viitoare) mare actriţă sau pur şi simplu pentru că… aşa e ea, ca in film.
Fiindcă am observat că s-a făcut mare caz de ştirea asta în România, unii repezindu-se ca hienele asupra ei, alţii pur şi simplu declarându-se surprinşi, am să o explic, pentru a înlătura ideile conform cărora brandul FHM e în cădere.
FHM US a fost lansată acum 6 ani pe o piaţă în care Maxim era lider detaşat. EMAP a vrut să cucerească America printr-unul dintre cele mai tari vârfuri de lance ale sale (la acea oră FHM UK vindea în jur de un milion de copii) însă încercarea s-a dovedit a fi prea ambiţioasă. America a fost o nucă tare şi, surprinzător poate (fiindcă era condusă de către cel care dusese FHM-ul în glorie în UK) ediţia americană era una dintre cele mai slabe.
Închiderea FHM US era prin urmare, oarecum aşteptată.
Asta nu înseamna nicidecum ca brandul FHM a obosit. În UK, cu toate că vânzările au scăzul în ultimii ani undeva spre 600.000 copii lunar, revista e de departe lider, principalii concurenţi la un loc nereuşind să vânda atât (Maxim, de exemplu, ajunge undeva la 30-40.000 copii vândute lunar). La fel stau lucrurile cu marea majoritate a celor peste 30 de ediţii internaţionale. (www.fhm-international.com)
În conditiile în care la nivel mondial piata de “magazines” nu mai e ceea ce a fost cândva, FHM s-a orientat în mod spectaculos către zona on-line şi mobile (pentru cine doreste, să încerce FHM TV sau contentul pentru PSP), profitul care rezultă de aici fiind de-a dreptul fabulos. Aceasta e tendinţa, spre asta ne vom îndrepta şi noi cât de curând, important e să întelegem că lumea, şi în special cei sub 30 de ani, nu mai citesc ci stau pe net şi cu mobilul la nas. Oferă-le ceva “acolo” şi vei câştiga!
Pe bune, filmul e prost. Pe lângă că nici nu începe bine şi se termină. Ne place fiindcă se aud înjurături în română? Fiindcă ţiganii de pe-acolo au feţe, inimi şi ficaţi de România? Fiindcă poantele au iz de Garcea? Acum câteva luni, în Londra se vorbea numai de Borat. Englezii disecau filmul ca pe un câştigător de Oscar. Se minunau, râdeau, blamau. Un personaj ieşit din rahat şi intrat în civilizaţie. O poveste de succes, o ţară (Kazahstan) marketată (urât, dar bine!), o mustaţă şugubaţă şi două-trei glumiţe de şantier suprapuse pe un aşa-zis road-movie. L-am întrebat pe un londonez get-beget dacă i-a plăcut filmul. “It’s funny” a răspuns repezit, apoi a pus urgent o frână de i-a venit Guinnessul înapoi. “…but it’s kinda sad…” Tot atunci, unul dintre cei mai cunoscuţi DJ-i ai anilor 90, Tom de la Groove Armada, îmi povestea, într-un alt context, despre tendinţele muzicii de club. “It’s time to go East!”, spunea, parcă plictisit de nemţi, nordici şi “ibizeni”. Borat nu e altceva decât mersul invers al lumii civilizate. S-au plictisit de ei înşişi şi o iau către Est. Numai că acolo, Borat iese din toaletă şi vine cu rahatul în pungă la o masă de oameni normali, întrebându-i unde să-l arunce. Aşa să fie?
Imaginează-ţi o catastrofă care să pună capăt omenirii, în forma ei de acum. Imaginează-ţi (nu-i greu, Lennon o făcea) că oamenii au rămas doar cu computerele, plus, obligatoriu, oceanul nemărginit pe nume Internet. E cel mai bun punct de plecare către o nouă lume. O lume fără Americi dar cu suficienţi Magellani şi Columbi încât să o ia de la capăt. De ce? Lumea se izolează din ce în ce mai mult în faţa computerelor. Blogurile cresc şi se înmulţesc. Exponenţial, în disperare şi extaz. Oamenii se întâlnesc din ce în ce mai puţin la bere şi din ce în ce mai des pe bloguri, între pixeli. Se joacă între pixeli. Cresc între pixeli. Se bat în pixeli. Iubesc printre pixeli. Îşi fac familii în pixeli. Şi, deşi n-au apucat încă, vor muri între pixeli, înmormântaţi în propriile frământări şi amintiri despre o viaţă în care au trăit – Cărtărescu dixit – pururi tineri şi înveşmântaţi în pixeli. Revista Time te-a pus pe copertă. Persoana anului 2006 eşti TU. Tu, cel care ai cont pe MySpace, postezi filme pe YouTube, share-uieşti poze pe Flickr şi ţii neapărat să-ţi faci un blog pe care să arăţi tuturor că eşti viu. Blogul e o imensă frustrare. Frustrarea lipsei de spaţiu verde. Frustrarea unei lumi pixelizate şi, poate, prea plină de silicoane. O lume nouă.
