Hostel 2 *

Nu că Hostel 1 ar fi fost mare film dar măcar pentru bunăciunile din prima jumătate merita să ţi se întoarcă stomacul pe dos la degetele hăcuite dintr-a doua. Hostel 2 e o mare porcărie şi păcat că Tarantino girează astfel de producţii. Filmul n-are nimic interesant, nici măcar amatorii de senzaţii tari nu pot fi satisfăcuţi, în afara, să zicem, a unei faze în care o dementă face un duş de sânge din gâtul unei nevinovate pe care a ciopârţit-o. În plus, unele scene sunt de-a dreptul hilare şi inutile – gen cei doi amici care plătesc o avere pentru a tortura femei iar când ajung la faţa locului se comportă ca doi adolescenţi veniţi prima oară la bordel.

Foto: www.outnow.ch

Garbage movies

Americanii fac filme din ce în ce mai proaste. Uită-te la 10 filme noi, care vrei tu, şi spune cu mâna pe inimă câte dintre ele ţi-au plăcut mai mult de 70%?

Nici nu mai îmi vine să scriu despre filmele pe care le văd.

Sunshine, de pildă. Mă bucuram că, în sfârşit, mi-a căzut în ochi un s.f. “ca pe vremuri”. Cine mai face azi s.f.-uri ca pe vremuri? M-am bucurat degeaba. Începe într-o atmosferă de Tarkovski şi se termină într-una de desene animate manga fără personaje. Bullshit.

Apoi: The Ex. O comedioară “romantică” (mai dă-le dreaq de comedii romantice!) la care râzi dacă atunci când întorci capul vezi un guşter lângă tine pe canapea.

Mai departe: Vacancy. Un fel de horror cu un story mai banal ca povestea unei libelule moarte pe o conopidă putrezită. Un cuplu la un motel, noaptea, bântuit de nişte nebuni care vor să ucidă din dorinţa de a face filme snuff. Unbelievable fucking bad movie! Oamenii ăştia au prea mulţi bani!

În fine, Shrek al Treilea. OK, e haios, ne-am distrat la primul de-am căzut sub masă, la al doilea am râs din respect şi, pe alocuri, din inimă. Ei, al treilea pune punctul pe i: facem continuări ale marilor succese doar ca să ţinem “industria” de merchandising sus.

Nici nu-mi vine să mă uit la Piraţii 3, la Păienjenică al treilea, la al 13-lea Ocean, la Indiana 4 sau la Die Hard “ucide-i pe toţi din nou”…

În curând vor face “Titanic se întoarce”. Pariu!

Film digital în festival

Valentin Partenie va organiza în octombrie primul festival de film digital din estul Europei. Un proiect generos care merită ajutat.
Mai multe pe site-ul festivalului.

California dreamin’ ****

Când cineva îţi pune în faţă o oglindă uriaşă în care îţi vezi şi cele mai urâte puncte negre, nu ai cum să te simţi confortabil. Dacă totuşi ţi-a rămas un pic de simţ al umorului, poţi cel mult să râzi de tine însuţi şi să exclami printre hohote ceva de genul “bă, da’ urât mai sunt!”

Cam asta se întâmplă cu filmul lui Cristi Nemescu, un regizor care a plecat prea devreme ca să ne dăm seama dacă merită covorul roşu atunci când îşi face apariţia la un festival de film şi prea absurd ca să nu realizăm că atunci când am fi mers la un film de-al lui ar fi trebuit să purtăm covorul roşu undeva în buzunarul de la piept. Regizorul ne-a aşezat în ecran o oglindă uriaşă şi ne-a lăsat bucuria de a ne redescoperi propriile limite, angoase, frustrări, imbecilităţi dar şi propriul umor, propriile romantisme şi melancolii, propriile vise şi mai ales propriile zboruri frânte.

California dreamin’ e un film genial pentru străinătate şi banal pentru România. E ca şi cum un străin care vine în Bucureşti şi vede Casa Poporului exclamă “waw!” iar locuitorul din Rahova care trece zilnic pe lângă ea în drum spre centru o blestemă fiindcă e prea mare şi trebuie să o ocolească. Probabil de la Filantropica încoace n-am văzut un film care să ne definească mai bine ca naţie şi, de la California dreamin’ încolo cred că ne vom dori să nu mai vedem filme în care să ne autodefinim cu atâta patimă.

Un Răzvan Vasilescu emblematic (actor de Hollywood în opinia mea), un Assante uşor paraşutat în realităţile României dar bun contextual, o Maria Dinulescu care mai are de tras pentru a convinge pe deplin, lacune la montaj, la sunet, la lumini, la imagine – un film imperfect, neterminat (ce-ar mai fi fost de terminat, totuşi?) dar atât de bun încât dai cu pălăria de pământ după care priveşti instinctiv în jur şi mormăi printre dinţi: “Mă, da’ nu mai vin odată americanii ăştia?“

Bridge to Terabithia ***

O poveste simplă, fără farafastâcuri şi ipocrizii, despre doi adolescenţi singuratici care îşi creionează o lume fantastică numai a lor, în care îşi vor găsi mai abitir fericirea ca în lumea reală. Nu e un film care să strălucească prin efecte sau story, însă mi-a amintit în bună măsură de copilărie, de vremuri demult apuse, în care lumea, oamenii, ploaia, aveau alte dimensiuni, alte parfumuri, alte contururi.
PS: foarte drăguţă puştoaica AnnaSophia Robb. Se anunţă a fi o nouă Sharon Stone sau măcar o Cameron Diaz mai proaspătă. De urmărit!

"Palme" suspect(e)

Dan Mihu este colegul meu. Prin urmare ştiu ce fel de om este.
Dincolo de a fi un excelent scenarist, Dan Mihu este un om integru.
Dan Mihu nu s-ar fi revoltat niciodată dacă ar fi ştiut că nu are dreptate.
Nu am văzut filmul lui Cristi Mungiu, aştept cu nerăbdare, însă ceva e suspect în toată povestea asta.
Pentru că în România e posibil orice.

O contestatie pentru Palme d’Or

Buna ziua,

Acesta este un mail colectiv, de aceea, celor care nu ma cunosc le
spun ca numele meu este Dan Mihu, sunt jurnalist si scriitor, membru
al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1997). Incepand din 1992 am
publicat o serie de piese de teatru, lucrari de proza si scenarii de
film, am luat mai multe premii literare la concursuri nationale si o
simpla cautare pe Google ar trebuie sa va spuna restul istoriei mele.

Stiu ca pare greu de crezut, acum ca dl Mungiu este eroul zilei, insa
sustin ca domnia sa a preluat exact tema propriului meu scenariu,
premiat chiar de domnia-sa in vara anului trecut la concursul de
scenarii originale HBO 2006.

Contand pe o reactie rece din partea dumneavoastra, va prezint direct faptele:

- anul trecut in aprilie, trimiteam la concursul HBO scenariul “Sa
iubesti si sa tragi apa”, drama unei femei simple, care face un avort
ilegal, in ultimii ani ai comunismului si este silita sa scape cumva
de avortonul ei, expus in mod brutal si socant

- in juriul concursului de anul trecut se afla si dl Mungiu

- in luna mai eram declarat finalist cu sus-numitul scenariu

- in iunie, la TIFF, primeam premiul pentru lungmetraj; motivatia
juriului: “Un scenariu care nu pierde timpul, original prin subiectul
ales, frust, fără a fi melodramatic şi modern ca demers prin felul în
care-şi conţine tensiunea interioară.”

- in mai anul acesta, dl Mungiu ia la Cannes un Palme d’Or cu “4
luni…”; conform presei internationale, filmul sau trateaza aceeasi
tema a avorturilor ilegale si prezinta imagini socante cu un avorton
in baie

- in cadrul ceremoniei de premiere dl Mungiu declara franc ca “acum un
an nici nu visam la acest proiect.” Mai exact, intr-un interviu
acordat Evenimentului zilei sustinea ca a terminat versiunea finala in
luna iulie, asta dupa ce (conform Re:Publik), scrierea integrala a
scenariului a durat sub doua luni

Pentru comparatie, scenariul meu, premiat (si) de dl Mungiu, poate fi
descarcat liber de la adresa
http://editura.liternet.ro/carte/222/Dan-Mihu/Sa-iubesti-si-sa-tragi-apa.html
, impreuna cu un scurt comentariu al unui alt membru al jurului, dl
Cretulescu. Dupa ce veti citi premisa scenariului, va rog sa
rememorati cate scenarii sau carti pe aceasta tema ati citit in
ultimii 10 ani?

Nu incerc sa confisc subiectul avorturilor ceausiste, dar:

- dezaprob faptul ca dl Mungiu s-a prevalat de pozitia sa in juriu
pentru a cauta idei proaspete apte de a fi rescrise ulterior de domnia
sa

- sunt uluit de viteza neobisnuita (remarcata si de el insusi) cu care
a rescris un scenariu pe exact aceeasi tema, l-a finantat, l-a filmat,
l-a montat si l-a prezentat in premiera la Cannes

- mi se pare total nedrept faptul ca a fortat (pe ascuns) finalizarea
propriei sale productii, intuind probabil faptul ca noi ne vom
confrunta cu greutati in gasirea finantatorilor/producatorilor -
atitudinea sa mi se pare cel putin neloiala

Culmea cinismului este ca juriul punctase tocmai originalitatea temei
si partitura tragica a principalului rol feminin. De acum, adio
originalitate… Cine isi imagineaza ca anul viitor la Cannes va fi
selectat un al doilea film despre avorturi ceausiste e cel putin naiv.

Ma bucur ca in acest an HBO Romania a renuntat la serviciile domniei
sale in calitate de jurat. Din punctul meu de vedere, prestatia sa
a fost de-a dreptul descalificanta si sper ca abuzul lui sa aiba
drept consecinta macar evitarea invitarii domniei sale in alte
jurii viitoare.

Asteptand o atitudine obiectiva din partea dumneavoastra, nu pot decat
sa deplang faptul ca anul acesta a castigat Palme d’Or-ul un film ce
si-a obtinut finantarea prin scandal si tema prin furt, fiind
prezentat pe furis direct la Cannes, in speranta ca invingatorilor li
se iarta totul.

Al dumneavoastra,
Dan Mihu

PS Sunt constient ca prin aceasta contestatie spun adio participarii
la alte concursuri similare in tara, dar sper ca viitorii competitori
sa se bucure de un tratament mai cinstit decat cel de care am avut eu
parte.

Ce filme am mai văzut

¤ Relative strangers **
O comedioară care se vrea ca în vremurile bune dar care rareori reuşeşte să stârnească un zâmbet. Şi asta doar pentru că de Danny de Vito râzi uneori doar dacă-i priveşti mutra. Un gagiu snob, aflat în pragul nunţii cu o fătucă (bună) nu la fel de constipată, descoperă că adevăraţii lui părinţi sunt complet diferiţi de cei care l-au crescut.

¤ Wild hogs **
Patru moşari cu suflet tânăr pleacă de-acasă într-o vacanţă pe motoare “ca-ntre băieţi”. De idioţi ce sunt intră în tot soiul de belele, mai mari sau mai mici. O oboseală de film, deşi Travolta, Martin Lawrence, William H. Macy şi Tim Allen ar trebui să contrazică termenul. N-o fac.

¤ Letters from Iwo Jima ***
Japonezii trebuie să apere cu orice preţ o insuliţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Decimaţi şi lipsiţi de ajutoare, ochii oblici se ascund prin peşteri şi sfârşesc, evident, cu gloanţe americane în creieri sau cu harakiri-uri onorifice. Războiul din perspectiva japoneză, plus o povestioară personală pe fundal – un film bun făcut de Clint Eastwood dar zău că am văzut filme cu şi despre război care m-au mişcat (mult) mai mult.

¤ Perfume: The Story of a murderer ***
Grenouille e un monstruleţ de om care se naşte cu “puterea” de a mirosi orice, oricând şi la orice oră. Marea lui problemă e că el nu miroase a nimic, drept pentru care unicul lui scop în viaţă va fi să creeze un parfum, Parfumul!, care să dea o identitate olfactivă propriei sale persoane. Şi din ce ar fi mai potrivit să îl producă dacă nu din trupurile femeilor care, vezi Doamne, miros atât de divin! Drept pentru care amigo Grenouille se transformă într-un ucigaş în serie. Un film care urmează cartea lui Patrick Suskind fără a se abate prea tare de la ea, dar care lasă impresia că nu poate depăşi nişte limite auto-impuse.

P.S.: tare faza cu orgia din final!

Legături bolnăvicioase ***

Filmul lui Tudor Giurgiu e bun din cel puţin un punct de vedere: abordează o temă curajoasă şi o dezvoltă suficient de subtil cât să nu deranjeze (prea tare). Care e puntea între o legătură incestuoasă şi una lesbianică? Aproape imposibil de descris, însă în acest triunghi amoros (Maria Popistaşu, Ioana Barbu, Tudor Chirilă) nu rezistă (şi nu are cum să reziste) nimeni. Legăturile nu sunt doar bolnăvicioase ci şi primejdios de sortite eşecului.

În sfârşit un film românesc în care se joacă ceva mai bine şi în care replicile nu par întotdeauna lipite (Cătălina Murgea – genială în rolul gazdei, doamna Beneş!). Mariei Popistaşu îi iese un delicios rol de baby-face fuck-sick person (Kiki) iar Ioana Barbu (Alex), ingenuu de lesbiană, o completează pe deplin. Tudor Chirilă nu zboară de data asta la înălţimea lor însă e pe-acolo, parte dintr-un peisaj uşor straniu dar perfect plauzibil.

Doar finalul, din păcate, lasă impresia că se putea mai bine. O privire mai atentă asupra lui şi Legături bolnăvicioase ar fi fost cu adevărat un film capabil să rupă norii pe la festivaluri. Chiar şi aşa însă, Tudor Giurgiu demonstrează că se descurcă mult mai bine şi mai cu har în postura de regizor decât în cea de director-preşedinte al TVR.

300 *****

Am încercat să-i caut noduri în papură, fiindcă de regulă mediatizările cinematografice exagerate ascund hibe serioase. Probabil, la a doua vizionare, voi găsi câteva. Deocamdată nu pot spune decât că 300 e un film fascinant. Nu prin acţiunea în sine (regele Spartei ia 300 de nebuni şi înfruntă la Termopile o armată persană fără număr-fără număr-fără număr) ci prin atmosfera de mare excepţie şi efectele realizate la perfecţie.

În plus, Gerald Butler este exact ce trebuie în rolul regelui Leonidas, atât de “spartan” încât cred că strămoşilor Spartei le-ar rânji tigvele de plăcere văzându-l.

Foto: www.outnow.ch

The Host **

Spre deosebire de japonezi, care fac artă din filmele horror, oferindu-ţi uneori chiar senzaţii dârdâitoare, coreenii nu sunt decât nişte circari. Gwoemul (The Host) este un fel de horror, cu accente dramatice şi cu firimituri hazlii. Un accident genetic duce la naşterea unei creaturi hidoase care începe să bântuie zona râului Han. O familie cam năucă, de la bunic şi până la “aia mică”, face cunoştinţă atât cu gâtlejul monstrului cât şi cu obtuzitatea autorităţilor. În final, nimic spectaculos: bau-bau moare răpus de eforturile colective ale celor care mai rămăseseră în componenţa familiei în urma răfuielilor personale cu Mr. Fishy.

Filmul are un pic de din toate şi nimic mai mult din nimic. Originalitatea lui constă în faptul că e făcut de coreeni iar ei au o altă viziune asupra lumii şi vieţii decât banalii americani. Dar am văzut filme coreene mult mai bune (unele de-a dreptul excepţionale – Spring, summer, fall, winter and… spring) aşa încât monstruleţul lor nu mă emoţionează câtuşi de puţin.